Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Patria poeziei

        de Paul Aretzu

Personalitatea unui scriitor se definește ținându-se cont de două criterii importante, raportarea lui la mișcarea literară în care s-a format și, apoi, integrarea într-o axiologie diacronică. În termeni filosofici, este vorba de genul proxim și de diferența specifică. Pe orizontală, scriitorii asumă, vrând-nevrând, regulile unui program. Dacă autorul se afirmă în gruparea sa (direcție, curent literar), de la sine se înscrie și în scara istorică a valorilor.

Ana Blandiana aparține neomodernismului (D. Micu îl numește neoromantism), practicat în deceniul șapte al secolului trecut, când, după o perturbare cu implicații politice și cu consecințe dezastruoase, literatura română reînnoadă tradițiile interbelice și se reconectează la cultura europeană, e drept, nu pentru mult timp. Momentul a fost unul de entuziasm și de mari speranțe, asemănător, într-un fel, cu cel de după 1989. În această conjunctură, de liberalizare relativă, s-a format generația șaizecistă, o adevărată pleiadă. Deși a fost alcătuită din individualități stilistice bine marcate, gruparea a fost una solidară, armonioasă, preocupată aproape exclusiv de performanțe estetice. Ana Blandiana, ca și ceilalți faimoși colegi de generație, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Constanța Buzea, Ilie Constantin, Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu, este o scriitoare consacrată. Poezia sa trebuie privită deja prin grila (sincronică și diacronică) a istoricului literar, criticul fiind, desigur, excedat.

Recentul său volum, Patria mea A4 (Editura Humanitas, București, 2010), pare un pandant al celui de debut, Persoana întâi plural (1964), exprimând, cu oarecare emfază, comuniunea de breaslă. Scriind despre lirica sa, Gheorghe Grigurcu observa: „În majoritatea cazurilor, poezia Anei Blandiana e axată pe lumea sa proprie, sentimental-etică, pe o experiență ce se consumă pe sine, mărturisindu-se și nu proclamând, frământându-se delicat în loc de-a lupta. [...] Cine urmărește mai cu seamă ultimele culegeri de versuri ale Anei Blandiana, poate constata, nu fără o eventuală surprindere, că poeta e o sensibilă retractilă, care, în fragilitatea și vulnerabilitatea ei, caută permanent un adăpost, un mod de-a se ocroti, de-a se salva, deci câtuși de puțin o... militantă. Determinat de conștiință, aerul său combativ este contrazis de datele eului său creator.” (Poezia română contemporană, I, Editura Revistei Convorbiri Literare, Iași, 2000, p. 123). Nu se poate spune însă că poeta nu este receptivă la real, e adevărat că mai mult prin simboluri, prin alegorie fină, prin ironie ascunsă. Una dintre dimensiunile constante ale liricii sale este cea sapiențial-morală, marcată prin nostalgia Paradisului pierdut, prin imposibilitatea atingerii perfecțiunii: „Ei, îngerii, nu știu vorbi/ Cuvintele sunt nepotrivite/ Ca să-i exprime,/ Mesajul lor mut e prezența./ Felul în care se-apropie/ Să te cuprindă cu aura,/ Dar imediat se îndepărtează,/ Speriați de intimitate,/ Protectori, dar nu familiari,/ Lăsând mereu o distanță prin care/ Cuvintele mele se târâie ca să-i ajungă,/ Fără să știe dacă/ Nu sunt prea slabe să le-atingă auzul./ Ce handicap al credinței:/ Să nu știi dacă ești auzit, nici dacă auzi/ Și din toate simțurile să rămână doar visul tactil/ De-a mângâia, fără să-l sperii, un înger pe aripi...” (Ce greu e să mângâi). Stările pe care le exprimă Ana Blandiana nu sunt epidermice ori afective, ci unele meditative, metafizice.

În ciuda impresiei de mare fragilitate, poeta are o abilitate recunoscută în construirea discursului liric, fiecare poem având identitatea sa. Ea este, azi, printre foarte puținii autori de poeme și nu de volume. Ideile sunt urmărite structurat, cu mare atenție, într-o gradație ascendentă, până la culminație. Deși traseul pare simplu, alcătuit din notații obișnuite, în realitate el canalizează tensiuni care, în final, conțin o revelație efuzivă, de mare efect. Se bazează pe mici analogii, pe metaforă, în sensul ei originar, acela de transfer, de trecere în alt registru de înțelegere. Toată poezia lucrează pentru imaginea de la sfârșit, spre care urcă întreaga sevă și care eclozează printr-o schimbare la față. Așa apare ambiguizarea simbolurilor, pendularea între profan și sacru. Astralul proces al maternității, lăsat mereu în undele echivocului semantic, se încheie cu o reflecție dramatică: „Încă nu eram,/ Numai tu știai că voi fi./ Și totuși ai fixat Bunăvestirea/ Fără să mă întrebi./ Sau, poate, n-ai fost nici tu întrebată?/ Ai fost și tu pusă/ În fața faptului împlinit?/ La urma urmei,/ Ce-aș fi putut hotărî/ Înotând în lichidul amniotic,/ Iubind/ Haina de carne fierbinte/ Care se pregătea să mă dezbrace,/ Să mă azvârle în lume/ Gol,/ Învelit ca-ntr-o placentă-n poveste.../ Spune drept: ți-era frică de mine?/ De felul amenințător în care creșteam/ În adâncul tău, înlocuindu-te?/ De frică ai hotărât/ Să pui între tine și mine/ Povestea din calendar?” (Povestea din calendar). Procedeul are contiguitate cu lumea pe jumătate scufundată în mit a lui Blaga. Imaginarul reînnoit își are surse culturale, conectându-se cu o tradiție sapiențială. Poezia Anei Blandiana alege jocul gravității, al responsabilității, fără frivolități sau ironie, fără a ieși în afara bunului-simț. Este iluminată de o idee dominantă pentru care își dau concursul toate resursele poemului: semne apocaliptice ale lumii de azi, obsesia inefabilității și a idealității, sancțiunea inexorabilă a timpului, resursele de splendoare ale lumii, existența frenetică în mijlocul naturii, comuniunea cosmică: „Afară pe coline sufletul/ Își regăsește respirația,/ Verdele ierbii îi face bine,/ Rostogolit prin otava/ Jumătate iarbă, jumătate mireasmă./ Respiră adânc, inspiră, expiră/ Primăvara care trece prin el/ Curățindu-l de spaime.// Culcată-n pajiștea-naltă/ Văd norii pe cer lunecând/ Ca mirosul de fân peste dealuri,/ Iar ochii și nările mele/ Descoperă taina:/ Rotire dulce și neobosită în haos,/ Înfășurând pe fusul văzduhului/ Miresme și nori.// În timp ce sufletul/ Se obișnuiește cu pământul/ Și respiră adânc.” (Afară pe coline).

Între lumea dinăuntrul și cea din afara poetei, deși aflate în armonie, separația este de netrecut. În această privință, Gheorghe Grigurcu are dreptate când vorbește de dorința de a se retrage în realitatea scrisului. Scriitoarea, însă, nu este deloc insensibilă la ceea ce se petrece în jur: „Ei trec pe role/ Cu căștile bubuind în urechi,/ Cu ochii fixați pe monitoare,/ Fără să observe frunzele care cad,/ Păsările care pleacă,/ Ei trec pe role/ Și peste ei trec rulând anotimpurile/ Viețile lor/ Și anii, și veacurile,/ Fără să înțeleagă despre ce este vorba./ Ei trec pe role/ Printre umbre ale realității/ Despre care cred că există/ Și printre personaje care li se par oameni,/ Mecanisme/ Create de alte mecanisme/ După chipul și asemănarea acestora,/ În timp ce Dumnezeu/ Coboară printre ei/ Și învață să meargă pe role/ Ca să îi poată salva.” (Pe role).

Aproape întotdeauna este ocolită comunicarea directă, recurgându-se, ca într-un ritual, la eufemism sau la circumlocuțiune, făcîndu-se pe neașteptate un transfer de sens. Această modalitate conferă scrisului o delicatețe specifică, foarte bine stăpânită, încât exclude suspiciunea de artificiozitate. Vorbirea alegorică este, de fapt, modalitatea de a da textelor o dimensiune mitică și, paradoxal, de a le spori tensiunea: „Am înaintat tiptil/ Până aproape de linie,/ Am vrut doar s-o ating/ Cu vârful piciorului gol,/ Așa cum ating vara linia/ Dintre pământ și mare./ Dar linia s-a tras înapoi/ Ca și cum s-ar fi apărat ea de mine,/ Și eu continui să înaintez/ Pe nisipul umezit de moarte,/ Vie și mândră/ Că pot atinge hotarul,/ Sau poate trecându-l puțin,/ Fără să știu.” (Tiptil).

Predomină în carte meditația pe tema morții, numită, tot prin eschivă semantică, hotar dintre două realități, margine misterioasă, răsăritul durut de la celălalt capăt, valuri de moloz ale marilor imperii. Dar, prin compensație, apar și imagini ale fertilității naturii, ale existenței exuberante. O a treia temă, provocată de precedentele, este cea a creației, a relațiilor cu Dumnezeu. Referințele biblice sunt numeroase, dar distincția pe care poeta o face între sacru și profan nu este teologică, venind din Blaga și din Mircea Eliade și având mai mult o încărcătură poetico-metafizică, alteori mitică sau naturistă. Un rol existențial important revine personajului transparent, himeric, confundat cu neantul, nimeni altul decât timpul: „Nu l-am înțeles niciodată,/ Nu i-am cunoscut definiția:/ Un personaj transparent/ Sau numai o boare/ Pe care nici nu o simți,/ Deși te atinge.// Doar după ani, după decenii/ Începi să-i descoperi/ Urmele/ Întipărite în carne,/ Adânci/ Ca niște urme de gheare./ Tot ce știu despre el/ Este că se grăbește/ Spre locul/ Unde încetează să fie.” (Un personaj transparent).

În centrul meditațiilor se află poeta, în ipostaze diferite, de observator neutru, de experimentator al vieții, de confesor discret, ascuns în cuvinte de recviem dar și de imn, de insulă izolată, cu inventar monoton, dar, de fapt, un vârf al unui munte crescut din mare. Asemenea multora dintre cei din generația sa, Ana Blandiana scrie poeme autoreferențiale, exprimându-și responsabilitatea față de arta sa. Nu altfel gândeau interbelicii, răspunzători de onoarea limbii, cum spunea Tudor Arghezi. În poemul Deasupra râului, arta, văzută în contrast cu efemerul, cu trecătorul, este icoana sfântă, pictată pe un pod acoperit, deasupra apei veșnic curgătoare. În Biografie, rolul poetului este orfic, de a menține armonia universului. Cum Blaga proclama universalitatea poeților, care formează, de-a lungul timpului, un singur, neîntrerupt popor, tot astfel, Ana Blandiana își găsește identitatea în apatrida foaie A4: „Aici este patria neliniștii,/ Gata să se răzgândească/ Din clipă în clipă/ Și totuși, nerenunțând să aștepte/ Ceva nedefinit./ Aici este patria,/ Între pereții aceștia/ La câțiva metri unul de altul,/ Și nici măcar în spațiul întreg dintre ei,/ Ci doar pe masa cu hârtii și creioane/ Gata să se ridice singure și să scrie,/ Schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi/ Nefolosite de mult, cu pasta uscată,/ Lunecând pe hârtie frenetic/ Fără să lase vreo urmă.../ Aici este patria neliniștii:/ Voi reuși vreodată/ Să descifrez urmele care nu se văd,/ Dar eu știu că există și așteaptă/ Să le trec pe curat/ În patria mea A4?” (Patria neliniștii).

Volumul, întrunind o viziune existențială intensă, înțelepciune, rafinament, insolubile întrebări, toate transfigurate într-un inconfundabil stil, este, fără nicio îndoială, un cadou de preț al unei mari poete.

Nr. 02/2011
Reunirea Comitetului Director al U.S.R.

Premiile ARIEL

Dinu Flămând, laureatul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” pe anul 2010

Revista revistelor
de Gabriela Gheorghișor

FLORIAN SAIOC – 80

Din Jurnal (2005)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (10)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

O vizită la Cernăuți
de Adrian Popescu

Ani murdari
de Nicolae Prelipceanu

Cu padre Mărginean despre Anotimpul din Patmos
de Nichita Danilov

Sînge în „pulberile” cuvintelor
de Dumitru Chioaru

Patria poeziei
de Paul Aretzu

Existența din semne
de Florea Miu

Scriitorul și forul său interior
de Ioan Lascu

Sentimentul non-apartenenței
de Gabriel Coșoveanu

Teatralitatea romanului sub comunism
de Gabriela Gheorghișor

Mainimicul cel de toate zilele
de Bucur Demetrian

Tainele și spaimele inimei
de Daniela Firescu

Aurel Rău: Darul adus de fiecare zi
de Ștefan Vlăduțescu

Prin Castelul Obersdach la bucătărie1
de Gheorghe Schwartz

Poeme
de Virgil Diaconu

Ion Cristofor. De la fiorul liric la starea de spirit
de Mircea Bârsilă

Faptă și trezie
de Florin Caragiu

Avangardistul perpetuu (2)
de Octavian Soviany

Poem
de Cristian Belodan

În deal la Lilieci
de Toma Grigorie

Postume
de Marin Sorescu

Ratarea – sau idiotul sublim
de Claudiu Soare

Poem
de Simona Grazia Dima

Poeme
de Philip Michael Ondaatje

Eminescu și realsemitismul
de Constantin Romulus Preda

Bisericile de lemn în actualitate
de Luiza Barcan

O anumită justificare
de Octavian Anuța

Petre Tănăsoaica și „femeia lui Yerutonga”
de Ioan St. Lazăr

Poeme
de Sayumi Kamakura

© 2007 Revista Ramuri